De ce nu poți să te schimbi

Majoritatea oamenilor când sunt criticați reacționează automat încercând să se apere, să se justifice, sau să contra-atace.

Dar o judecată nu schimbă cu nimic ceea ce ești. Ești exact același care erai și înainte ca celălalt să-și exprime părerea. Judecățile celorlalți nu te pot schimba.

Ceea ce îți este de fapt atacat este imaginea cu care te-ai identificat; ceea ce a fost contestat este povestea care crezi că te definește.

Când te scuzi, când îți justifici comportamentele sau alegerile – nu te aperi pe tine, ci îți aperi imaginea.

Imaginea este măsura în care îndeplinești așteptările celorlalți. O “imagine bună” reflectă alegeri în care urmărești satisfacerea așteptărilor celorlalți. Este o sursă exterioară de validare.

Unii oameni înțeleg că imaginea este o poveste pentru ceilalți care aduce o serie de beneficii, și o întrețin conștient pentru a obține acele beneficii. Asta înseamnă că te mint conștient pentru că au de câștigat din asta. Minciuna poate fi și prin omisiune (“discreție”).

Exemple:

• preocuparea cu reputația
• “rufele murdare se spală în familie”
• “mă faci de rușine” – de fapt îmi faci imaginea de rușine
• “fă ce zice popa, nu ce face popa” – recunoașterea ipocriziei autorităților morale
• înșelătorii, fraude, excrocherii

Însă asemenea unui infractor, ca minciuna să nu fie descoperită, ea trebuie să scape și de ultimul martor: Tu.

Indentificarea cu imaginea e procesul prin care mă conving inclusiv pe mine că minciuna este adevărată. În momentul identificării ascundem în inconștient amintirile, impulsurile și alegerile incompatibile cu imaginea.

Astfel ajungem în situații în care spunem cu convingere că vrem să ne schimbăm (alimentația, obiceiurile, cariera, relațiile, situația financiară), dar inconștient facem aceleași alegeri care ne țin în exact același loc.

Sau prin negare și reprimare împingem în inconștient atracții nepermise, intenții răutăcioase și amintiri care nu se potrivesc cu imaginea care ne-am convins că ne definește.

Această reprimare duce la reacții impulsive de dispreț și răzbunare când alții îndrăznesc să exprime ceea ce am reprimat în noi. (vezi bârfa, spiritul justițiar, judecarea sexualității, homofobia)

Această imagine de sine interiorizată este extrem de vulnerabilă la critici (până la urmă imaginea are la sursă părerea celorlalți) dar mai ales crează conflicte interioare cu propriile amintiri, impulsuri și alegeri împinse în inconștient.

Această scindare a sinelui crează un conflict interior evident prin exprimările foarte întâlnite de genul:

• “Mă judec pe mine” (Cine judecă și cine este judecat?)
• “Nu reușesc să mă schimb” (Cine schimbă pe cine?)
• “Nu mă pot motiva” (De ce ai avea nevoie de motive, argumente ca să faci ceva ce spui că vrei să faci?)

Faptul că îți spui că vrei ceva nu înseamnă că chiar îți dorești acel lucru.

Însăși incapacitatea ta de a te “pune pe treabă” arată că nu știi despre ce vorbești, dar îți place cum sună ceea ce spui.

Ideea că îți dorești să te schimbi este ceea ce îți satisface imaginea, în timp ce realitatea a ceea ce vrei cu adevărat este evidentă în impulsurile și alegerile inconștiente din prezent.

“Recunoașterea adevărului” sau “întoarcerea la onestitate” înseamnă să redevii conștient de faptul că alegerile tale zilnice exprimă nevoia ta reală: de a rămâne exact așa cum ești, de a face exact ceea ce faci în prezent.

În astfel de conflicte interioare sinele fals (imaginea, ego-ul) e cel care “vrea” și sinele real (conștiința și sensibilitatea) e cel care “nu poate”.

În antiteză cu imaginea ce vine din exterior, conștiința este sursa interioară a nevoilor tale. Îndeplinirea acestor nevoi interioare, din conștiință, crează armonie, pace și împlinire sufletească, pentru că satisfaci nevoile din tine, nu așteptările din ceilalți.

Suferința, dezechilibrul, confuzia apar ca o consecință a conflictului dintre cine cred că sunt (imaginea, exteriorul) și ceea ce simt că sunt cu adevărat (conștiința, interiorul, sensibilitatea).

“A face pace cu sine” înseamnă a recunoaște adevărul din sensibilitate și a demasca minciunile din imagine, din ego.

“Vreau să slăbesc, dar nu pot” devine:
“Îmi place să spun că vreau să slăbesc, pt că așa îmi păstrez o imagine bună despre mine, dar adevărul evident în alegerile mele inconștiente de zi cu zi este că îmi doresc mai mult să mănânc decât să slăbesc.”
Începând cu această recunoaștere poți ajunge, în timp, la conștientizarea motivelor pentru care mâncatul a devenit o dependență, ca în final să te poți elibera de suferința pe care o anesteziezi cu mâncare.

“Nu știu de ce nu mă pot ține de angajamente” devine
“Îmi place să fac promisiuni ca oamenii să mă vadă important și ca să pot obține ce vreau de la ei, dar nu simt pe bune să fac ceea ce le-am promis.”

Această recunoaștere față de sine a propriei incorectitudini ne pune în contact cu propria conștiință încărcată și cu trădarea care se cere reparată.

Odată ce recunoaștem adevărul față de cei de care am vrut să profităm, ne recuperăm liniștea și încrederea în propria conștiință pe care tocmai am eliberat-o de incorectitudine și minciună.

Aici încep relațiile autentice.