Cum controlezi exprimarea autentică a unui copil

Îi induci (prin critică, pedepse, judecăți) o identitate mentală deficitară – îl convingi că îi lipsește ceva, că încă nu merită iubire sau libertate, că bucuria fără motiv e copilărească, că naturalețea sa nu este frumoasă, că adevărul pe care îl simte în interior nu este de încredere.

Astfel îi distragi atenția de la propria sensibilitate (identitatea reală) spre o identitate mentală care condiționează exprimarea iubirii, fericirii, adevărului și a bucuriei interioare autentice (adică fără un motiv) – de respectarea tradițiilor, comparația cu ceilalți și competiția pentru superioritate.

Așa ajungem să credem că posesiile, realizările și succesul social aduc fericirea și iubirea, iar controlul va aduce siguranța că acestea vor rezista în timp.

Însă motivul pentru care fericirea și siguranța apar temporar când ne îndeplinim obiectivele nu este pentru că am obținut ceva, ci pentru că, pentru scrută durată de timp, dorința de a obține (sau frica de pierde controlul asupra ceva ce am obținut în trecut) se relaxează.

Doar când mintea se relaxează, adevărată noastră esență (libertatea, adevărul, frumusețea și iubirea) se pot exprima din interior la exterior. Dar fricile și dorințele condiționate ne blochează această exprimare naturală. Copiii și animalele sunt mai aproape de această exprimare autentică (necondiționată) și de aceea ne place să-i privim și să-i avem aproape: ne aduc aminte de adevărata noastră natură.

Dorințele sau fricile izvorăsc inconștient din tendința de a compensa sau “repara” identitatea mentală deficitară inoculată în copilărie.

Toate mecanismele “de apărare” sunt de fapt mecanisme de compensare a acestui deficit personal ce a fost inoculat în copilărie și transmis inconștient de la generație la generație.

Singura traumă reală este convingerea că e ceva în neregulă cu ceea ce simțim.

Astfel observăm incongruența dintre ce simțim și ce gândim, dar pentru că am fost inoculați să ne definim identitatea prin minte și gânduri preluate de la alții, credem că emoțiile sunt “boala” sau “problema” – și atunci fie le anesteziem prin diverse dependențe, fie credem (conform inoculării) că încă nu am atins suficient de bine standardele care sperăm să ne anuleze neîncrederea, judecata și disprețul de sine – și alegem calea perfecționismului patologic.

Emoțiile negative sunt doar un strigăt de durere al sensibilității amputate prin atitudini și comportamente “normale” auto-distructive, atunci când ai uitat că ești sensibilitate, și ai crezut eronat că ești o “problemă” care trebuie “rezolvată”.

Cum rămâne cu comportamentele agresive, nu trebuie ele pedepsite pentru a fi descurajate?

De ce este un copil agresiv?

Este asta natura lui sau este un comportament învățat?

În ce condiții un organism se comportă agresiv?

Atunci când NU înțelegi cauza agresivității singura alternativă este să încerci să o pedepsești adică să îi cenzurezi exprimarea, să creezi o nouă condiție în mentalul copilului care să filtreze aceste exprimări agresive.

Desigur că asta e o abordare de suprafață cu efect de scurtă durată (vezi eficiența practic nulă a încarcerării pentru reducerea criminalității).

Nu poți să produci o schimbare reală fără să înțelegi mecanismul psihic care produce comportamentul. Abordarea comportamentală (behavioristă) consideră natura umană o tabula rasa – un fel de roboțel căruia îi lipsește programarea, sau unul care a fost programat (condiționat) greșit, și astfel necesită o nouă condiționare (un “upgrade” de soft).

Astfel auzim de strategii de gândire pozitivă (ca un fel de pansament peste gândirea negativă), condiționare prin recompense (ca “alternativă” la pedepse) fără să ne vedem ipocrizia subtilă de a ascunde gunoiul sub preș.

Orice evaluare există în dualitate.

Nu există bine fără rău. Când lauzi un copil pentru un comportament, îl judeci ca fiind “bun” pentru că îți îndeplinește așteptările, iar fix în acel moment ai creat în mintea copilului opusul: un comportament diferit îl face implicit “rău”.

Problema nu e judecata comportamentului ci judecata identității.

Una e să îți exprimi autentic nemulțumirea când un copil te agresează și alta e să îl judeci ca ființă pentru că nu se supune planurilor tale.

Rușinea și vinovăția sunt emoțiile ce apar ca o consecință a judecății părinților atunci când copilul nu se supune planurilor adultului. Ele sunt dovada că identitatea de ființă deficientă a fost inoculată cu succes în mentalul copilului.

Pentru că în urma judecăților părinților am dezvoltat inconștient o relație mentală agresivă cu propriu sine (sensibilitatea), nu putem decât să avem aceiași relație plină de reproșuri și judecăți și cu ceilalți (mai ales față de cei mai vulnerabili: proprii copii).

Astfel agresivitatea inconștientă față de sine se transmite de la o generație la alta.

La nivel social această agresivitate este sugerată de cuvinte aparent pozitive ca: ambiții, competitivitate, motivație, evoluție ce descriu doar partea “pozitivă” a judecății de sine. Însă nu există superioritate fără inferioritate (se definesc în contrast, una se bazează pe cealaltă).

De loc accidental, în momentul în care te identifici cu superioritatea – adică crezi că EȘTI superior, simultan (dar deseori inconștient) ți-ai creat frica de inferioritate.

În momentul în care te consideri “în control” ți-ai creat și frica de a pierde controlul. (Exercițiu de introspecție: Care parte din tine controlează ce anume?)

Autenticitatea e exprimarea care nu are un obiectiv ulterior, este acțiunea făcută de dragul acțiunii.

Munca la obiective nu e greșită în sine, dar dacă crezi că obiectivele te vor face fericit (îți vor anula nefericirea) sau că îți vor demonstra valoarea (îți vor anula disprețul inconștient de sine) – vei afla că în ciuda efortului exterior nimic nu s-a schimbat în interior.

Eliberarea stabilă de suferință e posibilă doar când investighezi onest cauza suferinței, cu răbdare și compasiune, până descoperi adevărul care îți eliberează sinele autentic.