Motive reale și justificări de suprafață

De ce ne certăm? De ce nu înțelege punctul meu de vedere? De ce m-a părăsit? De ce nu mă mai iubește? De ce trebuie să fac ce vor părinții mei? De ce trebuie să mă tot justific?

De ce întrebăm de ce?

Încă de la vârste foarte mici copiii încep să conteste autoritatea părinților și să pună la îndoială motivele pentru care li se interzic diverse lucruri. Asumția în aceste cazuri este că ei (copiii) nu înțeleg că le vrem binele, așa că în cele din urmă suntem forțați să recurgem la o demonstrație de putere: “pentru că așa zic eu”. Dar despre motivațiile noastre în conflictul cu copiii vom vorbi pe larg într-un articol viitor.

Ideea e că în timp copiii renunță la aceste întrebări, nu pentru că obțin răspunsuri definitive, care să le satisfacă curiozitatea, ci pentru că învață că discuția nu duce nicăieri.

Întrebările de tipul “de ce” de cele mai mult ori NU se referă la explicații stufoase care țin de cauzalitate, clarificări științifice sau argumentări logice (decât poate în cazuri rare, la un pahar de vin, sau pentru divertisment).

“De ce”-ul se referă tocmai la motivațiile noastre de profunzime, și pe larg ar putea fi formulat așa: “Ce dorești să obții de la mine în momentul ăsta, și de ce insiști să fac ceva ce nu vreau să fac?”. Aceasta e o întrebare mult mai puțin confortabilă pentru că atacă miezul problemei: de ce m-ai forța să fac ceva împotriva voinței mele?

Răspunsul nu poate fi decât: (1) îți vreau binele – iar asta e foarte ușor de dovedit, sau (2) vreau să mă folosesc de tine – iar asta nu o să recunosc, ci voi inventa justificări și explicații pentru a ascunde adevărul care mă pune într-o lumină neplacută.

Diferența dintre cele două motivații reflectă atitudinea de fond pe care o am față de relații: cooperare sau profit.

Când cooperez în relații vreau să descopăr ce ne dorim amândoi, ca să facem lucrul acela împreună (pentru că e mai plăcut și mai eficient să îl facem împreună). De exemplu dacă vreau să cooperez în sex, voi căuta acele poziții/activități/preferințe/etc pe care le avem în comun, pentru a ne bucura de ele împreună. Intențiile de cooperare sunt ușor de comunicat oricui, indiferent de inteligența sau nivelul de educație (“Vrei?”, “Da”). Exprimarea directă a intențiilor de cooperare duce imediat și fără excepție la o atmosferă de relaxare și confort, decât dacă unul (sau amandoi) au de fapt intenția de a profita de celălalt. Daca intenționez să cooperez și celălalt nu, îndepartarea fără resentimente este cea mai bună abordare, cel puțin până celălalt este dispus să coopereze (cooperarea este o opțiune personală a fiecaruia, nu o obligație). Dacă nu mă îndepărtez când văd că celălalt vrea să profite este pentru că de fapt și eu intenționez să profit, și mi se pare normală atitudinea celuilalt – pentru că și eu o am. În plus, cred că o sa ies câștigat din competiția pentru profit, pentru că mă văd cu mai multă putere.

Când urmăresc profitul în relații voi încerca să obțin cât mai mult de la ceilalți, oferind cât mai puțin. Scopul acesta nu poate fi declarat, astfel încăt mă vad obligat să mă justific și explic – să mint – pentru a nu fi descoperit ca persoană care profită. E evident de ce acel “de ce” e foarte inconfortabil pentru o persoană care vrea să profite. Victimizarea, sacrificiul, învinovățirea, reproșurile și amenințările sunt doar câteva strategii ale celor care vor să profite de o altă persoană, folosind vulnerabilitățile celuilalt ce țin de imagine (“Ești un ticălos, nu mă iubești, nu îți pasă de mine, toată lumea o să afle că m-ai înșelat”) sau de dependența financiară sau emoțională a celuilalt (“Nu mai vorbesc cu tine, ne despărțim, nu îți mai dau bani”, etc). Orice presiune relevă intenția de a profita și a ne folosi de celălalt, având în vedere că îl fortam să facă ceva ce nu vrea, de fapt, să facă.

Răspunsuri de profunzime

Iată niște întrebări care țintesc motivele noastre de profunzime, și la care probabil până acum ați auzit doar răspunsuri care se bazează pe justificări de suprafață:

De ce ne certăm?
Pentru că vrem să forțăm (să profităm) unul de celălalt. Dacă am avea o atitudine corectă am vedea că celalalt își dorește altceva și ne-am vedea fiecare de treabă noastră. Unde nu există compatibilitate de scopuri (reale, nu declarate) nu poate exista cooperare.

De ce nu înțelege punctul meu de vedere?
Pentru că nu îl interesează punctul tău de vedere. Vrea altceva. De ce ai vrea să îl forțezi să facă ceva ce nu vrea să facă? Dacă i-ai vrea binele ai colabora luând în vedere scopurile celuilalt, sau ți-ai vedea de treabă (dacă aveți scopuri incompatibile).

De ce m-a părăsit?
Pentru că o relație cu tine nu era ceea ce își dorea. Incapacitatea de a înțelege de ce cineva nu își mai dorește o relație arată cât de rupți suntem de realitatea interioară a partenerului. Această realitate interioară nu ne-a preocupat niciodată decât superficial, sau doar în momentele în care ne erau amenințate beneficiile care ne veneau de la el/ea.

De ce nu mă mai iubește?
Întrebarea asta de obicei nu are nimic de-a face cu iubirea. E de fapt întrebarea “de ce nu mai face ceea ce doresc eu?”. Pentru că nu mai ai puterea să constrângi partenerul, iar acum el face doar ceea ce își dorește. Atunci când nu mai ai putere să obligi partenerul să facă ce vrei tu – ai ocazia să îl cunoști așa cum e în realitate, și să descoperi compatibilitățile reale dintre voi (dacă există). Sau poți să cauți alt partener mai naiv sau controlabil asupra căruia să ai puterea să îl constrângi – însă acea relație te va plictisi (dacă vei obține controlul absolut asupra unui partener care e dependent) sau va avea un deznodământ similar (dacă raportul de putere se inversează).

De ce trebuie să fac ce vor părinții mei?
Pentru că dorești să te folosești în continuare de beneficiile pe care le primești de la ei. Poți oricând să îți asumi independența și să faci ce vrei tu, dar alegi în schimb să faci compromisuri pentru profitul pe care îl obții de la ei.

De ce trebuie să mă tot justific?
Nu trebuie 🙂
Fă ce vrei, și asumă-ți consecințele deciziilor tale.